Nu stiu cati dintre cei care urmaresc articolul ,au trait cu adevarat experientele vacantelor la bunici, departe , in satul parasit de zgomotul orasului, calauzit de linistea padurii, ademenit de mireasma pajistilor verzi, sub ademenirea si grija bunicilor , nu stiu cati…
Dar sa revin la mesajul din cauza caruia am fost profund marcat si pentru care , in viata mi-a ramas oarecum intiparit ca si o intamplare personala…
Era vorba despre un batran tata, pe care ai sai copii l-au luat sub ocrotire pentru scurtul drum pe care-l mai avea de urmat in viata. Dintr-un moment in altul, incepea sa-i deranjeze felul cum acesta, cu mana tremuranda, scapa lingura, misca farfuria, chiar spargand-o. Fiul acestuia, satul parca de ,,neindemanarea,, batranului,, i-a cautat prin magazine si i-a facut rost pana la urma de o lingura si un castron de lemn , pe care cu siguranta, batranul nu mai avea cum le sparge. Si colac peste pupaza, i-au gasit batranului un loc mai ascuns, undeva , intr-un colt mai intunecat al camerei, de unde nu mai putea sa deranjeze pretioasa liniste a copiilor sai. Numai ca intr-o seara, cel mai mic descendent, nepotul batranului si fiul celor doi, s-a apucat de mesterit cumva , intr-o bucata de lemn.
-Ce faci aici ? intreaba tatal…
– Construiesc doua farfurii de lemn sa va dau si voua sa mancati din ele cand o sa va tremure mainile, asa cum i-ati dat voi bunicului…!
O poveste care pe mine sincer, m-a marcat sufleteste si un semnal pentru acei oameni , pentru care parintii alaturi li se par a fi o povara… Eu , mi-as dori din tot sufletul sa-mi pastrez parintii alaturi si bunicii in suflet… Voi…??
